Nici cămaşa ruptă nu-mi este bună de pansament.
Nu mai văd steagul iubirii fluturând
Şi nici goarna n-aud, să ne dea semnalul întâlnirii.
Biată santinelă a cetăţii invadată de vise şi speranţe,
Îngenunchiată în faţa porţii deschise
De mănunchiul de stele,pentru a-ţi lumina
Calea acoperită de voalul nopţii sângerii.
Baioneta am aruncat-o peste ziduri,
Nu am puterea să mă lupt cu balaurii uriaşi
Cu multe capete ,hămesite dupa mirosul proaspăt,
Predau ştafeta şi mă dărui lor,aruncând cămaşa zdrenţuită.
Elena Mândru
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu